Google Translate

duminică, 24 septembrie 2017

Sat Bunoaica,Comuna Ciresu,Jud. Mehedinti. Vărăritul, o îndeletnicire tradiţională pe cale de disparitie. In alte tari insa, 'LOCATII de turism', pe bani grei. Noua nu ne trebuie... banii!

 Meşterul Ionică Brânzan şi varnita pe care a moştenit-o de la bunicul său 
FOTO Alexandra Georgescu

Vărăritul, o îndeletnicire tradiţională care moare. „Pe timpul când a mers varniţa am trăit foarte bine“

În mai multe sate olteneşti găseşti varniţele părăsite, acele cuptoare de ars varul care au forma unui cilindru zidit din piatră, cu o deschizătură la bază, prin care se alimentează focul. Ionică Brânzan (43 de ani), din Bunoaica, judeţul Mehedinţi, este printre ultimii meşteri mehedinţeni care au lucrat în domeniu

Meşterii vărari din Mehedinţi spun cu părere de rău că nu mai au piaţă de desfacere din cauza produselor care au invadat magazinele de profil. În plus, lemnul folosit pentru arderea pietrei de calcar este mult prea scump pentru ca varul produs acasă să mai poată fi rentabil. Până acum trei-patru ani, la circa 20-30 de kilometri de muncipiul Drobeta Turnu Severin mai găseai, la Podeni, Şiroca, Balta, Bunoaica ori Bâlvăneşti, câte-un meşter vărar care nu renunţase. E adevărat, aveau comenzi din ce în ce mai puţine, dar nu îi lăsa inima să închidă varniţele, fiindcă acest meşteşug îl au în sânge, le curge prin vine. De când se ştiu, din tată-n fiu, părinţii şi bunicii s-au ocupat cu vărăritul şi era firesc să ducă tradiţia mai departe. Specializarea meşterilor vărari a fost favorizată pe de o parte de lipsa unei agriculturi intensive, iar pe de altă parte de existenţa uriaşului masiv calcaros din această zonă a Mehedinţiului, care a furnizat materia primă meşteşugarilor.

CU BANII LA VALIZĂ
Ionică Brânzan (43 de ani), din Bunoaica, descendent dintr-o familie de vărari, povesteşte cu tristeţe că a fost nevoit să închidă, în 2006, varniţa. Nu mai avea comenzi, dar mai ales din cauza scumpirii lemnului. S-a ocupat cu vărăritul încă din 1990, când nu prididea cu lucrul. Erau vremuri bune, când făcea bani frumoşi şi nici prin cap nu-i trecea că într-o zi va vorbi la trecut despre toate aceste lucruri.



 „Pe timpul când a mers varniţa am trăit foarte bine. Îmi plăcea să muncesc pentru că renta, munceam pentru mine. Vă spun sincer: aveam o valiză cu care venisem din armată, cam jumătate era plină cu bani tot timpul. Acum bate vântul prin ea“, spune Ionică Brânzan."

După ce a închis varniţa, meşterul a trebuit să se reîntoarcă la o veche preocupare a sătenilor din Bunoaica, îngrijind acum de o minifermă de animale, singura sa sursă de venit pentru a-şi întreţine familia.

MUNCĂ TITANICĂ 

 
Varniţa a moştenit-o de la bunicul său, dar meşteşugul l-a învăţat de la Constantin Neagu, un meşter din sat, care a murit cu mai mulţi ani în urmă. Pentru vremurile actuale, efortul depus de aceşti meşteri, de unde şi vorba „muncea ca vărarul“, pare de domeniul incredibilului. Locul de unde se scoate piatra de var se numeşte carieră, întotdeauna plasată în hotarul satului. Procedeul scoaterii pietrei de var este asemănător cu cel folosit în alte regiuni ale ţării, fie că se scoate din ţancul de la suprafaţa solului, fie că se scoate din „stană de piatră“, ori că se dizlocă o cantitate de pământ până se ajunge la ţancul de piatră. În cele mai fericite cazuri, piatra se poate culege din albia râurilor, după trecerea apelor mari, care aduc cu ele o cantitate mare de piatră. În acest caz, munca este redusă doar la culesul pietrei.

Ionică Brânzan spune că scoaterea pietrei din ţanc necesita o muncă istovitoare. Piatra era scoasă de către meşter şi tovarăşii lui de cuptor ori de alte persoane plătite, care scoteau cu târnăcopul şi barosul de 10-12 kilograme un „stânjen“ sau doi de material. Şi asta nu-i nimic.



După ce aduceau piatra de calcar la varniţă, începea mărunţitul ei, fiindcă varniţa se încarcă doar cu bucăţi mici de piatră. „Urma boltitul varniţei, nu eram singur, vreo cinci-şase oameni mă ajutau la încărcatul varniţei. Eu eram în interior singur şi mă apucam de zidit, prima dată se puneau ţuguri, adică piatră de calcar în picioare, apoi uşor-uşor să se închidă bolta. O zi întreagă lucram la zidit şi spre seară puneam focul. Trebuia să ardă 72 de ore, foc continuu, trei zile şi trei nopţi, un om trebuia să stea permanent lângă foc. La o tonă de var ardeai circa trei metri ster de lemn (n.r. – aproximativ doi metri cubi)“, spune meşterul vărar de la Bunoaica. În toate aceste trei zile în jurul varniţei se adunau toţi tinerii din sat şi petreceau ca la o sărbătoare. Fochistul nu scăpa focul din ochi însă nicio clipă – altfel s-ar fi dus pe apa sâmbetei toată munca din ultimele zile.

„Când era aproape gata, îşi făcea un luciu peretele. Atât ardea că părea că vezi prin ea, se lăsa mult, când te uitai de sus era numai o oglindă“, povesteşte Ionică Brânzan.

Apoi bulgării de var erau cumpăraţi de comercianţii ambulanţi, dar mai ales de patronii firmelor de construcţii din împrejurimi.

 „NE VOM ÎNTOARCE LA ADEVĂRATELE VALORI“ 


Muzeograful Florentina Pleniceanu, şeful secţiei de etnografie şi artă populară a Muzeului Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta Turnu Severin, este optimistă şi este convinsă că în timp aceste meşteşuguri îşi vor găsi locul binemeritat: „Am convingerea că ne vom întoarce la adevăratele valori identitare şi aşa se va întâmpla şi cu foarte multe meşteşuguri care zicem noi că sunt pe cale de dispariţie. Ele sunt în stare latentă acum, dar oamenii nu vor lăsa să se piardă aceste lucruri, le vor aprecia, le vor preţui“, spune muzeograful.




 Din punct de vedere istoric, existenţa acestui meşteşug este menţionată încă din perioada ocupaţiei romane, activitatea meşteşugărească fiind larg răspândită în marile cariere de calcar ale zonei. Astfel, D. Tudor în „Oltenia romană“, vorbind despre construirea castrului Drobeta, arată că: „Oraşul a folosit în construcţia podului, castrului şi a altor clădiri ce s-au ridicat la începutul secolului II, deci în primele timpuri ale stăpânirii romane, blocuri fasonate dreptunghiulare şi piatră spartă, adică de Dunăre de la Bahna (lângă Porţile de Fier), un calcar cu aspect nisipos, destul de dur, ce se poate tăia şi ciopli destul de uşor dacă roca e puţin umedă. Prin anul 150 e.n., carierele de la Bahna sunt înlocuite cu cele de la Gura-Văii, Vîrciorova, Vodiţa, Brezniţa, de unde se tăia un calcar alb, cu nuanţe roşiatice şi aspect de travertine. Din el se poate fabrica şi un var bun“.
----------------------------------
Sursa:http://adevarul.ro/locale/turnu-severin/vararitul-indeletnicire-traditionala-moare-pe-timpul-mers-varnita-trait-foarte-bine-1_59c412ab5ab6550cb866a364/index.html

--------------------------------------------------------

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Neamule roman... Ne merităm soarta! Sărmana Segetuza - Ruinele cetății dacice rămân doar un morman de pietre! Nepăsarea ne costă!

video

Sărmana Segetuza - Ruinele cetății dacice rămân doar un morman de pietre! Nepăsarea ne costă!

Sarmizegetusa se află situată în partea de vest a Ţării Haţegului, la aproximativ 8 km de “Porţile de Fier ale Transilvaniei”, de unde se face trecerea în Banat.

În antichitate romanii au construit aici capitala provinciei Dacia Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Zidurile oraşului aveau o lungime de 500 x 600 m şi închideau în interior o suprafaţă de aproximativ 33 ha.

Pe o suprafaţă de 60-80 ha, în afara zidurilor de incintă ale oraşului, romanii au construit numeroase monumente publice, case particulare, morminte.

Dacii credeau că în noaptea de Sânziene se deschid porțile cerului și lumea celor morți intră în contact cu cei vii. Legendele, dacă ar fi exploatate, ar putea transforma cele șase cetăți dacice în unele dintre cele mai importante obiective turistice din țară.

Echipa ”În Premieră” a descoperit că la UNESCO ajung rapoarte privind cetățile dacice, în care se spune că există un muzeu, drumuri adecvate și o sumedenie de turiști.

Realitatea este cu totul și cu totul alta. Puținii turiști care ajung acolo nu descoperă decât un morman de pietre, din care nu pot desluși prea multe. Specialiștii UNESCO au venit în 1999 și au rămas uimiți de cetățile dacice, pe care au decis să le introducă în patrimoniul mondial. De atunci și până acum nu s-a întâmplat mai nimic.

Prin comparație, ruinele unui castru roman din Austria, cu o valoare istorică infinit mai mică, sunt vizitate anual de peste 250.000 de turiști. Și aduce milioane de euro la buget.

Prin comparație, cetățile dacice sunt vizitate anual de 25.000 de persoane.


------------------------------------------

Creierul uman - tehnologie extraterestră ?!? O uriașă enigma... 'la purtător'!


Creierele noastre sunt ca o tehnologie extraterestră. Noi nu înțelegem cum lucrează, iar ceea ce am reuşit să aflăm până acum ne indică faptul că acestea funcţionează într-un mod cu totul diferit faţă de actuala noastră tehnologie inteligentă.

-----------------------------------------
După un secol de cercetare, suntem doar la început în ceea ce priveşte înțelegerea creierului. Spre deosebire de inimă sau chiar de ADN, noi nu am reuşit să înţelegem în detaliu modul prin care creierul îşi îndeplinește funcțiile sale de bază. Cum se generează emoțiile? Cum luăm decizii? Cum învăţăm?

Două aspecte se evidenţiază atunci când încercăm să înțelegem cum funcţionează creierul. În primul rând, noi credem că știm cum gândim. Senzațiile, gândurile, precum și obiceiurile culturale în legătură cu felul în care ne înțelegem pe noi înşine ne oferă doar o înţelegere superficială cu privire la funcţionarea creierul. Încă utilizăm metafore inadecvate pentru a descrie creierul uman. Acesta doar se aseamănă cu un computer, dar el nu este un computer.

În al doilea rând, spre deosebire de alte organe, creierul execută mai multe operaţii în acelaşi timp. Toată viaţa noastră se desfăşoară prin intermediul său. Funcțiile sale multiple care s-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei noastre ne dovedesc faptul că suntem înzestraţi cu un organ greu de înţeles. Rezultatul este că, chiar dacă reuşim să aflăm câte ceva despre creier, nu vom putea imediat generaliza această înţelegere. Ne putem aștepta la o evoluţie în gândire, modificări ale funcțiilor existente şi există, de asemenea, potenţialul de a descoperi soluții diferite pentru multiplele probleme pe care trebuie să le rezolvăm în fiecare zi.

Cercetările interdisciplinare din domeniul științei creierului, inclusiv cele din neuroantropologie și neuroştiinţă, evidenţiază o problemă interesantă. În cazul în care nu există un singur mod de funcționare a creierul, atunci nu există un cod unic (cum ar fi în cazul ADN-ului) ce poate debloca cutia cu mistere ale creierului. În consecinţă, ne putem afla în situația în care mai mulți oameni vor obţine diferite răspunsuri parțiale cu privire la acesta. Cu toate acestea, aceste răspunsuri parţiale reprezintă doar o tentativă de răspuns și nu există un cadru evident în care acestea se pot integra.

Orbul și elefantul

De multe ori se apelează la o metaforă pentru a descrie activitatea de cercetare asupra unor probleme complexe: cum poate descrie un orb un elefant. Să presupunem că există 5 persoane fără vedere ce ating diferite părţi ale unui elefant: primul atinge coada, al doilea trunchiul, al treilea un picior, al patrulea un colţ, al cincilea o ureche. Cu toţii indică, pe baza dovezilor pe care le au la îndemână, un anumit animal. Metafora aceasta este adesea folosită pentru a evidenția faptul că întotdeauna avem dificultăți să înţelegem un adevăr mai mare, există într-adevăr un elefant acolo, doar că oamenii, pur și simplu, ating părţi diferite ale acestuia.

Metaforic vorbind, cercetările în cazul creierului conduc la evidenţierea mai multor astfel de mamifere, nu doar a unuia singur. Este ca în cazul în care cineva ar atinge un elefant, altcineva un rinocer şi altcineva un hipopotam. La început acestea ar putea părea la fel, dar ele sunt diferite. Cu alte cuvinte, elefantul din cameră nu este cu adevărat un elefant, ci o întreaga menajerie.

Damanul de stâncă

Putem fi chiar mai confuzi. Noi credem că elefantul, rinocerul, chiar și hipopotamul, se aseamănă. Toate aceste animale sunt mari, trăiesc în Africa, mănâncă plante și așa mai departe. Cu toate acestea, cercetarea evolutivă indică că cele mai apropiate rude ale elefantului sunt lamantinii și damanii. Aparențele pot fi înșelătoare, iar ceea ce noi credem că este real s-ar putea să fie o iluzie. Elefanţii trăiesc în savană și în pădure, hiracșii pe un teren stâncos, iar lamantinii în ocean. Înţelegerea creierului ar putea însemna depășirea propriilor noastre ipoteze cu privire la lucrurile care arată la fel şi integrarea informaţiilor din domenii ştiinţifice diferite.

Atunci când facem generalizări, este mai bine să fim circumspecţi.

Elefant în flăcări

Poate că trebuie să recunoaștem că în creierul nostru „există” mai multe astfel de animale cum ar fi elefantul, damanul şi lamantinul. Și toate acestea ne animă în diferite moduri, similar felului prin care teoria flogisticului explica procesele de ardere.

În cele din urmă, eu susţin ideea existenţei mai multor coduri ale creierului. Este ceea ce evoluția ne-a dăruit. În consecinţă, este necesar să aplicăm metode diferite de analiză a creierului. Limbajul este separat de ritmul circadian. Nu vom găsi un singur cod, pentru că nu există doar unul.
Acest scurt eseu a fost inspirat de două lucrări recente și de o prezentare video. Ciudățenia biologiei și a evoluției este dată de faptul că există mai multe coduri ca parte a funcției neuronale şi din această cauză creierul este atât de greu de înţeles.

Gary Marcus. Problemele în legătură cu ştiinţa creierului

Gary Marcus, profesor de psihologie la New York University, a scris un articol în New York Times în care a analizat recentele controverse apărute în legătură cu direcţia urmată de fondurile guvernamentale din domeniul neuroştiinţei. Finanțarea, în cea mai mare parte, este destinată unor cercetări specializate în vederea înţelegerii creierului. Mulţi neurologi consideră că este nevoie de o abordare ceva mai largă. Iată cum explică Marcus acest lucru:

„Diferitele ramuri științifice fac apel la diferite teorii. Fizicienii, de exemplu, caută „marea teorie unificată” care trebuie să integreze gravitaţia, electromagnetismul și forțele nucleare într-un pachet elegant de ecuații. Indiferent dacă vor reuşi sau nu, aceştia au făcut progrese considerabile, în parte pentru că ei știu ce trebuie să caute.

Biologii, incluzându-i aici pe neurologi, nu pot spera la o astfel de teorie. Biologia nu este atât de elegantă precum pare a fi fizica. Lumea vie este caracterizată de o mare varietate și de o complexitate imprevizibilă, deoarece biologia este rezultatul unor evenimente produse în istoria evolutivă prin care speciile s-au diferenţiat pe baza unor accidente care le-au marcat drumul evolutiv. Nicio teorie generală din neuroştiinţă nu ar putea prezice, de exemplu, că cerebelul (cel care este implicat în controlul mişcării) ar trebui să aibă mult mai mulţi neuroni decât cortexul prefrontal (parte a creierului asociată cu inteligenţa avansată).

Complexitatea biologică este însă doar o parte a problemei atunci când ne întrebăm ce fel de teorie a creierului căutăm. Ceea ce căutam într-adevăr este un fel de pod, un fel de legătură între două limbaje ştiinţifice distincte, cel al neurologiei şi cel al psihologiei…

Știm că trebuie să existe o legătură între reţelele neuronale și modul de gândire, dar până în prezent nu am putut descrie aceste legi. De exemplu, nu știm dacă cuvintele sunt memorate în neuroni individuali sau în reţele neuronale. Nu ştim ce fel de neuroni ar putea memora aceste informaţii, în cazul în care chiar fac acest lucru”.

Cristof Koch & Gary Marcus: Înţelegerea codurilor creierului

Elefant în șezut alături de un băiat

Christof Koch, director ştiinţific al Allen Institute for Brain Science și Gary Marcus şi-au formulat punctul de vedere cu privire la studiul creierului în articolul Cracking the Brain’s Codes publicat de MIT Technology Review. Se susţine faptul că actualele metode de analiză nu sunt de natură să răspundă la multe dintre întrebările importante cu privire la creierul nostru.

Terrence Sejnowski: Coincidențe suspecte în creier

Pentru a încheia, iată prelegerea lui Terry Sejnowski din anul 2012. De aici m-am inspirat asupra titlului articolului de față.

Cabină telefonică în formă de creier

Sejnowski, profesor la Salk Institute for Biological Studies, abordează în acest discurs complexitatea creierului. El ne vorbeşte despre cum au încercat oamenii să înţeleagă creierul prin metoda ingineriei inverse prin care, de exemplu, putem încerca să ne dăm seama cum funcţionează un produs nou de la Apple, Samsung sau Sony. Inginerii pot aplica această metodă în cazul unor produse fabricate de alte companii. Dar această metodă nu se poate aplica în cazul creierului.

„Problema cu această abordare este aceea că noi încă nu știm destul de multe lucruri despre creier. Acesta reprezintă practic o tehnologie extraterestră pentru noi. Nu-i cunoaştem cu adevărat principiile de bază. Și dacă nu cunoşti principiile de bază din spatele unei tehnologii și încerci s-o copiezi, atunci practic revenim la cultul cargo”.

Noi încercăm să construim ceva care arată ca un avion cu speranța că vom putea ajunge la cer. Dar rămânem pe pământ, pentru că noi nu înțelegem suficient de mult motorul sau aerodinamica.
„Să ne referim, de exemplu, doar la capacitatea noastră de a vedea. Faptul că putem recunoaște unde ne aflăm, putem observa scena şi oamenii din ea și ne putem aminti detaliile acesteia și, de asemenea, putem să ne plimbăm și să facem tot felul de lucruri într-o lume complexă, în condiții de incertitudine, este un miracol. Nu putem construi roboţi care să poată face asta, dar cumva natura a reușit să o facă și asta este într-adevăr problema„.

Traducere şi adaptare după Our Brains as Alien Technology
Sursa:http://www.stiintaonline.ro/creierul-uman-este-ca-o-tehnologie-extraterestra/

luni, 28 august 2017

Mistere din istoria dacilor... protoistoria acestor locuri


Paleontologii au stabilit ca omul de Neanderthal a trait in urma cu 100.000 de ani, iar cel de la Ceo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciulesti, comuna Tetoiu, jud. Valcea, pe Valea lui Grauceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea ii apartine savantului Dardu-Nicolaescu-Plopsor. Cum e posibil?!..

Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 i.e.n.) si ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 i.e.n.) ofera un numar iompresionant de mare de coincidente intre denumirile mitice ale unor personaje si locuri din antichitate si denumirile de azi ale unor localitati situate pe teritoriul tarii noastre.

Pe traseul de la varsarea Dunarii in Marea Neagra la punctul de confluenta al Tisei cu Dunarea si apoi al punctului de confluenta al Somesului cu Tisa, mergand spre amonte, se ajunge in zona Mediasului Aurit din nordul Muntilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Somesului. Pe acest traseu se gasesc o seama de localitati ale caror denumiri de azi coincid in mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate.

Aceasta observatie l-a facut pe cercetatorul stiintific geolog Mircea Ticleanu sa adopte ipoteza si sa finalizeze un studiu in care a demonstrat ca drumul pe ape al argonautilor a urmat traseul pe Dunare. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinatia finala a expeditiei in Caucaz. Dar informatiile de atunci se pare ca situau Caucazuil la vestul Marii Negre dupa cum ne-o confirma atat scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman si istoric, care aminteste in secolul IV e.n. de un tinut „Caucaland” situat pe malul stang al Dunarii la marginea bazinului Panonic, a carei descriere corespunde cu Muntii Apuseni de la vestul Marii Negre…

Se inrudeau dacii cu celtii ?

Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu are o teorie interesanta, dacii se inrudeau cu celtii, nu cu getii !
Prima mentiune despre daci o gasim la Caesar, in „De Bello Gallico”. Dar este asa, o referire colaterala. Sigur, mai avem si textul lui Traian – „De Bello Dacico”, pe care insa nu l-a scris el. In „De Bello Dacico” citim ca efortul principal de razboi al lui Traian a fost in sud cand a trecut Dunarea, si apoi in munti unde i-a invins pe daci fara probleme.

Aceia din munti poate ca se numeau daci pe sine, e discutabil acest aspect. Si atunci cartea despre razboiul de la nord de Dunare s-a numit „De Bello Dacico”. Numai ca anumite unele elemente de acolo, din muntii Orastiei, ii arata pe daci mai aproape de populatiile atestate arheologic in Transilvania si chiar in Europa Centrala, mai exact de celti, desi cu unele elemente comune cu populatiile din Campia Romana, potrivit 2012en.ro.

Putini sunt acei ce stiu ca in muzeele lumii exist a un numar mare de statui, busturi si capete reprezentand daci. O prima inventariere a acestor opere de arta a fost facuta in 1946 si numara 26 de piese. O a doua numaratoare, facuta in 1980, a crescut numarul acestora la 40. In sfarsit, o teza de doctorat, dedicata recent acestui subiect, de catre un specialist in istoria artei, Leonard Velcescu, strange laolalta peste o suta de astfel de reprezentari de daci, iar numarul lor este cu siguranta mai mare.

Cele mai multe dintre aceste lucrari sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar pana la trei metri, capetele si busturile sunt colosale. Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atat de multa atentie din partea artistilor plastici, iar Columna lui Traian, opera geniala, care a revolutionat arta romana, este un argument in plus in acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului in Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost facute la comanda imparatului invingator, special pentru a-i impodobi forul. Toate sunt insotite de eticheta “prizonier dac”.

Sunt daci cu priviri semete, dar cu o atitudine linistita, fie tineri, fie mai batrani, fie nobili, fie daci de rand. In galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se afla un astfel de bust de nobil dac, ce depaseste trei metri, cu tot cu soclu, daltuit in marmura frigiana violacee cu vinisoare. Turistii de toate neamurile se opresc impresionati si se fotografiaza langa sculptura cu numarul de inventar 1697, fara sa stie al cui chip si suflet este inchis in marmura pretioasa.

Sursa: https://www.efemeride.ro/trei-mistere-din-istoria-dacilor

duminică, 20 august 2017

Sistemul Solar. Saturn. Atat cat ne spune... stiinta actuala... Dincolo de 'astea'... urmeaza teoria conspiratiei

Saturn este a sasea planeta de la Soare si a doua ca marime din sistemul solar. Desi dimensiunile sale sunt considerabile, masa sa nu este, comparativ, la fel de impunatoare, ceea ce duce la o densitate foarte mica.

 

Chiar daca are compozitia asemanatoare cu a planetei Jupiter, datorita masei mai reduse gazul nu exercita o presiune la fel de mare asupra nucleului. Astfel rezulta o densitate mai mica chiar decat cea a apei – daca am scufunda planeta intr-un ocean urias, aceasta ar pluti la suprafata.

Saturn poarta numele zeului timpului la romani (Cronos la greci), tatal lui Jupiter (Zeus). Fiind vizibil cu ochiul liber, este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Dintre toate planetele vizibile fara instrumente de pe Pamant, Saturn are luminozitatea aparenta cea mai slaba.

Prima oara a fost observat prin telescop de Galileo Galilei. Imaginea sa, foarte schimbatoare de la o perioada la alta, a ridicat multe intrebari. Galileo a crezut ca vede sateliti ai planetei, blocati pe orbite bizare. Abia Christiaan Huygens a interpretat corect faptul ca planeta avea inele. Saturn a ramas unica in aceasta privinta pana cand au fost descoperite inelele foarte subtiri ale lui Uranus, apoi si ale celorlalte planete mari.


Orbitand la o distanta medie de Soare de peste 1,4 miliarde km, are nevoie de mai mult de zece ani pentru o revolutie completa.

Saturn prezinta o aplatizare importanta. Diferenta dintre diametrul ecuatorial si cel polar este de aproape 10%. Cauzele sunt rotatia rapida si compozitia gazoasa. Toatele planetele sunt usor aplatizate la poli, insa niciuna ca Saturn.

Ca si Jupiter, Saturn nu are o suprafata solida. Atmosfera devine tot mai densa spre interior, pana cand din cauza presiunii gazele devin lichide. Din aceasta cauza, este dificil de determinat cat dureaza o zi saturniana. Nu se poate observa miscarea suprafetei, astfel ca se foloseste rotatia campului magnetic al planetei.

La o departare mare de Soare, Saturn primeste doar 1% lumina solara in comparatie cu Terra. si totusi exista variatii de temperatura, deoarece inclinatia axei este mai mare decat cea terestra, ajungand la 28 grade.

 

STRUCTURA PLANETEI SATURN



Ca si Jupiter, Saturn contine 75% hidrogen si 25% heliu, precum si urme de apa, metan, amoniac si roca. Aceasta compozitie este similara cu cea a nebuloasei primordiale din care a luat nastere sistemul solar. Interiorul este de asemenea asemanator celei mai mari planete a sistemului: nucleu de roca invelit intr-un strat de hidrogen metalic lichid, iar la exterior un strat de hidrogen molecular. Desi intra in categoria planetelor gazoase, nu este o sfera exclusiv formata din gaz. Stratul de hidrogen metalic lichid este motorul campului magnetic al planetei. Campul magnetic saturnian este comparabil cu cel al Pamantului si considerabil mai mic decat cel al lui Jupiter, de unde rezulta ca acest strat de hidrogen lichid cu proprietati metalice este mult mai subtire decat in cazul planetei vecine mai mari. Saturn radiaza in spatiu mai multa energie decat cea primita de la Soare. O buna parte din aceasta este generata de contractia generata de gravitatie, ca si in cazul planetei Jupiter, insa acest mecanism nu poate explica radiatia totala.

 

ATMOSFERA PLANETEI SATURN

Atmosfera planetei Saturn este compusa din hidrogen molecular in proportie de 96,3% si 3,25% heliu. Au fost detectate urme de amoniac, acetilena, etan, propan si metan. Norii inalti contin cristale de amoniac, iar cei din straturile joase sunt formati din apa si hidrosulfura de amoniu (NH4SH).
Viteza vantului in atmosfera lui Saturn atinge 1.800 km/h. Benzile nu sunt atat de proeminente ca cele ale lui Jupiter, insa exista furtuni indeajuns de puternice care sa inconjoare planeta si sa reziste in timp, asemeni Petei Rosii. Marea pata Alba apare in fiecare an saturnian (odata la 30 de ani) in perioada solstitiului de vara din emisfera nordica. Ar trebui sa se produca din nou in anul 2020. Vanturile sufla in general spre est, in directia de rotatie a planetei, si scad in intensitate dinspre ecuator spre poli. Nicaieri in Sistemul Solar nu se intalnesc vanturi atat de puternice. La latitudini mari se intalnesc si miscari de aer in directia vest.

O formatiune ciudata a fost descoperita in regiunea polului nord al planetei. in jurul vortexului de la polul nord exista un hexagon cu latura de 13.800 km, care ar cuprinde cu usurinta intreg Pamantul. Intreaga structura are o perioada de rotatie de 10 ore si jumatate, aceeasi cu cea a interiorului planetei. Originea sa nu este complet inteleasa.

Incepand cu anul 2005, oamenii de stiinta au inceput sa inregistreze fulgere in agitata atmosfera a planetei. Puterea acestora este de 1.000 ori mai mare decat cea a fulgerelor terestre.

 

INELELE PLANETEI SATURN

Nici o alta planeta a Sistemului Solar nu are inele ca Saturn. Foarte luminoase, acestea sunt in acelasi timp extrem de subtiri. Particulele ce le compun sunt de dimensiuni foarte reduse, de la submilimetrice la cel mult de cativa metri, iar gheata este elementul de baza, de unde si aceasta luminozitate deosebita.

Inelele nu sunt vizibile cu ochiul liber de pe Terra. in ciuda luminozitatii lor deosebite, Saturn este prea departe de noi pentru aceasta observare directa. Chiar si prin intermediul telescoapelor doar trei inele pot fi observate de la noi: A, B si C. A si B sunt cele mai proeminente, intre ele existand o separare vizibila denumita diviziunea Cassini. Inelul C este comparativ mult mai subtire.

Privite de aproape, inelele saturniene se impart in mii de altele mai mici. si desi ne par neschimbate de la departare, ele sunt intr-o continua remodelare, sub actiunea planetei si a multitudinii de sateliti ai acesteia. Au fost fotografiate unde in inele, ca urmare a influentelor gravitationale ale trecerii satelitilor. Exista inele, pe de o parte, si goluri, pe de alta parte, intretinute de unele luni saturniene. Desi se intind pana la o departare de 250.000 km de planeta mama, grosimea inelelor nu depaseste un kilometru. Daca materialul ce compune toate inelele ar fi comprimat intr-un singur obiect, dimensiunile acestuia n-ar depasi 100 km. Chiar daca sunt atat de vizibile si impresionante, contin relativ putin material si sunt foarte subtiri.




Inelele au chiar si propria atmosfera, independenta de cea a planetei. in cea mai mare parte este compusa din oxigen molecular, aparut in urma actiunii radiatiei ultraviolete asupra ghetii. Exista de asemenea si urme de hidrogen molecular, celalalt compus rezultat in urma descompunerii apei, insa acesta se disperseaza mult mai usor in spatiu. Daca aceasta atmosfera ar fi comprimata la nivelul inelelor, nu ar avea o grosime mai mare de un atom!

Este posibil ca inelele sa fie foarte vechi, luand nastere la inceputurile Sistemului solar, odata cu planeta, din resturile ramase de la formarea acesteia, sau din material atras de Saturn. Una dintre teorii spune ca un satelit stravechi s-a dezintegrat lasand in urma aceste resturi; numele satelitului a fost stabilit Veritas. Dezintegrarea s-ar fi putut produce ori prin apropierea periculos de mare a corpului de planeta, ori prin ciocnirea cu un alt obiect indeajuns de mare, cel mai probabil in timpul Marelui Bombardament Tarziu.


Insa este la fel de posibil sa fie tinere, de doar 100 mil. ani, o perioada de timp scurta din punct de vedere astronomic. Ca o dovada a acestui fapt este adusa in vedere compozitia inelelor, materialul de puritate ridicata fiind contaminat in timp de praf cosmic.

In 2009 a fost observata existenta unui nou inel, mult mai mare ca intindere decat cele cunoscute deja. Nu seamana cu celelalte inele ale lui Saturn si nu este vizibil din regiunea noastra decat in infrarosu. Acest nou disc s-ar intinde de la 60 pana la 300 de raze saturniene. Este deviat cu 27 de grade de planul ecuatorial al planetei si al celorlalte inele, aflandu-se in planul orbitei lui Saturn.
Miscarea noului inel este retrograda, asemenea satelitului Phoebe, cu care este asociat.

SATELITII LUI SATURN
Ca si Jupiter, Saturn are numerosi sateliti, de dimensiuni foarte diverse si cu particularitati surprinzatoare. O parte din acesti sateliti interactioneaza cu inelele planetei. In articolul urmator ne vom concentra pe 4 dintre sateliti: Titan, Enceladus, Iapetus si Mimas.
Sursa: Wikipedia, Space.com, Scientia.ro
-----------------------------------------------------

duminică, 30 iulie 2017

Enigmaticele tuneluri de tip ERDSTALL ale Europei. În prezent, nimeni nu poate spune când și în ce scop au fost săpate! | Cunoaste lumea


Un erdstall reprezintă un anume tip de tunel, ce poate fi găsit în numeroase zone ale Europei. Cele mai multe se află în Bavaria și Austria. Există controverse asupra epocii în care au fost săpate. Unii cercetători susțin că tunelurile de acest fel datează din Epoca Pietrei, alții că ar fi mai noi – datând din Evul Mediu.


Cel mai probabil este că ambele variante sunt corecte, primele tuneluri erdstall fiind săpate cu un număr nedeterminat de milenii în urmă, numărul lor sporind de-a lungul timpului. O parte dintre cei care susțin că majoritatea acestor tuneluri au fost săpate în Epoca Pietrei sunt și adepții teoriei că ele formează o rețea de o mărime incredibilă, care s-ar întinde pe aproape toată suprafața continentului european, din Scoția și până în Turcia. Așa să fie, oare?


Tuneluri, mai vechi sau mai noi, există pe tot mapamondul. Însă cele de tip erdstall din Europa au trăsături distinctive. Astfel, ele sunt joase (1-1,4 metri), înguste, prezentând, adesea, o secțiune ovală. Ca lungime, ele acoperă, în genere, între 20 și 50 de metri. Unele dintre tunelurile de acest fel sunt unite de către pasaje încă și mai înguste, având doar 40 de centimetri în diametru.


Până în prezent, au fost descoperite aproximativ 2000 de tuneluri de tip erdstall, în toată Europa. Cele mai multe se află în Bavaria, acolo fiind localizate 700 dintre ele. Mai mult de 500 se află în Austria, dar pot fi întâlnite destule și în Cehia, Franța ori în Regatul Unit.


Explicații cu privire la constructorii tunelurilor erdstall ne furnizează doar… legendele. În trecut, populația din zonele în care se găsesc astfel de structuri subpământene pretindea că au fost săpate de către creaturi mitologice, precum elfii și gnomii, care le-ar fi folosit drept adăposturi. S-a mai speculat că structurile subpământene de tip erdstall ar reprezenta pasaje secrete de intrare și ieșire din castelele, mănăstirile și cetățile medievale. Numai că aceste mici peșteri artificiale nu au, de cele mai multe ori, decât o intrare, fără a reprezenta pasaje secrete care să conducă spre construcțiile de la suprafață.


Alții sugerează că tunelurile au servit ca ascunzători. Totuși, aceste pasaje sunt departe de a fi comode ca ascunzișuri pentru oameni iar aprovizionarea cu aer lasă de dorit, având în vedere că au o singură intrare și nicio altă cale de comunicare cu exteriorul. Ele nu sunt potrivite pentru o persoană care ar fi nevoită să petreacă mai multă vreme în interior. A mai fost lansată ipoteza că erdstall-urile ar fi reprezentat depozite secrete de provizii, necesare la vremuri de cumpănă. Dar multe dintre structurile acestea sunt umede sau parțial inundabile, mai ales iarna.





Dacă, în legendele din vechime, se pretindea că structurile subterane de tip erdstall ar fi fost săpate de către făpturi mitologice precum gnomii sau elfii, „legendele moderne” pretind că ele ar face parte dintr-o rețea imensă de tuneluri care se întinde din Scoția și până în Turcia, rețea care ar data de mii de ani și care le-ar fi permis unor inițiați să călătorească pe distanțe mari, neștiuți de nimeni. Dar nici această teorie nu stă în picioare.


Sunt, într-adevăr, mii de „peșteri artificiale” de tip erdstall în Europa, însă nu sunt conectate între ele, pentru a forma o rețea subterană. În Turcia, la Cappadocia, pot fi admirate, într-adevăr, vestigiile unor adevărate orașe subterane, săpate în rocă, însă acestea prezintă prea puține asemănări și nicio legătură, în subteran, cu structurile de tip erdstall din Europa apuseană. O altă ciudățenie? În interiorul celor mai multe dintre aceste peșteri (erdstall) aproape că lipsește materialul arheologic.
În concluzie, motivul pentru care au fost construite tunelurile erdstall este misterios, după cum nu se știe nici de către cine și când au fost construite. O enigmă totală. E posibil să fi avut un rol magic, ocult, fiind realizate în baza unor concepții despre existență net diferite de cele care predomină azi, în Europa! 

Sursa: www.ancient-origins.net, wikipedia.org

Autor: Tomi Tohaneanu


Sursa: http://www.cunoastelumea.ro/enigmaticele-tuneluri-de-tip-erdstall-ale-europei-in-prezent-nimeni-nu-poate-spune-cand-si-in-ce-scop-au-fost-sapate/ 

miercuri, 12 iulie 2017

Viaţa pe Pământ are o poveste a ei, lungă şi plină de amănunte uimitoare, uneori de neprevăzut... Trecerea de la un 'regn' la altul se face pe 'acordul extra fin' si ascunde enigme... inca de nepatruns. De ce „România, Grădina Maicii Domnului“? Urmeaza!


Descoperire revoluţionară: o nouă ramură pe "arborele vieţii”
-----------------------------------------
Pe vremuri – acum vreo două mii de ani – era mai simplu: toate formele de viaţă erau împărţite de oameni în două categorii: animale şi plante. Un regn animal şi altul vegetal erau de ajuns ştiinţei spre a cuprinde toate formele de viaţă cunoscute de om. Era cu mult înainte de inventarea microscopului, aşa că foarte foarte numeroase vietăţi, deşi existau, evident, şi atunci, nu puteau fi văzute, deci nu făceau parte din realitatea percepută de antici şi, prin urmare, aceştia nu-şi băteau capul cu ele. Marii învăţaţi, precum Aristotel, clasificau doar ceea ce vedeau, aşa că şi el împărţea fiinţele vii în animale şi vegetale. Mai târziu, însă, lucrurile s-au complicat, iar recent, descoperirea unui întreg grup nou de vieţuitoare – care nu seamănă bine cu nimic din ceea ce se cunoştea şi nu se potriveşte cu criteriile de identificare a niciuneia dintre categoriile ştiute, a pus pe jar lumea oamenilor de ştiinţă: ce sunt aceste ciudate creaturi şi unde trebuie ele aşezate în arborele filogenetic al vieţuitoarelor?
Multă lume crede că ciupercile sunt plante, oamenii rămânând tributari, în această privinţă, vechii concepţii care, timp de milenii, a stat la baza clasificării formelor de viaţă.

Creşte din pământ şi nu se deplasează? E plantă. Se mişcă singură şi nu creşte din pământ? E animal. Multă vreme, această clasificare, bazată pe două criterii simple şi clare, a fost destul pentru a clasifica lumea macro.

Ca un ecou al acestei viziuni - învechite, dar… asta e, oamenii, chiar şi cei de ştiinţă, renunţă cu greu la tradiţii şi la vechile obiceiuri - ciupercile sunt studiate, la şcoală, în cadrul orelor de "botanică" şi, chiar la facultăţile de biologie, micologia (disciplina care studiază ciupercile) ţine, de obicei, de catedra de botanică/biologie vegetală. Aşa se face că, deşi ciupercile sunt astăzi plasate, în sistematica vieţuitoarelor, într-un regn aparte, numai al lor, numit Fungi (recunoscându-se, astfel, că ele nu sunt nici plante, nici animale, nici altceva - sunt ciuperci/fungi), confuzia se perpetuează.



Dar ştiinţa - chiar dacă arată, uneori, o oarecare inerţie - nu stă pe loc. Odată cu inventarea microscopului, o nouă lume, până atunci ascunsă, s-a dezvăluit treptat privirii fascinate a omului, iar pentru aceste fiinţe era nevoie de noi criterii şi de noi clasificări.

Şi tot aşa, din descoperire în descoperire, s-a ajuns şi la momentul în care, pe la jumătatea secolului XX, biologii au descoperit că, deşi cresc pe sol şi nu se mişcă, totuşi ciupercile nu fac parte din aceeaşi tagmă cu plantele.

Întâi şi întâi, au un mod de nutriţie cu totul diferit: dacă plantele conţin clorofilă şi se hrănesc autotrof (preparându-şi, adică, singure hrana - substanţe organice-, din carbonul extras din aer, folosind ca sursă de energie lumina), ciupercile, în schimb, descompun şi apoi absorb din sol substanţe organice complexe. Aşadar, funcţia lor lor în natură e alta, cu totul diferită de cea a plantelor: dacă plantele sunt producători, ciupercile sunt descompunători, îndeplinind deci un rol opus.



Apoi, au moduri de reproducere diferite de cele ale plantelor, cicluri de viaţă complexe şi altfel decât cele din lumea vegetală.

Iar odată cu progresele biochimiei, a venit şi marea revelaţie a faptului că plantele şi ciupercile sunt foarte diferite unele de celelalte la nivel biochimic. Una dintre caracteristicile de bază ale regnului vegetal (plante) este prezenţa unor pereţi celulari rigizi, constituiţi predominant din celuloză, care acoperă pe dinafară membrana celulară şi dau rigiditate structurii plantei. Graţie lor, plantele se pot ridica deasupra solului, pe tulpini uneori neverosimil de subţiri, înălţându-se spre lumină - sursa lor de energie.

Spre deosebire de lumea vegetală, cea a ciupercilor - care cuprinde mii de forme, extrem de diverse, de la mucegaiuri până la hribi şi mânătărci, de la drojdia de bere până la ciupercile microscopice care produc boli ale plantelor - are ca element distinctiv prezenţa unor pereţi celulari constituiţi nu din celuloză, ci din chitină. Chitina este sintetizată şi de animale - multe nevertebrate au un exoschelet chitinos; un exemplu la îndemână sunt elitrele (aripile tari) ale cărăbuşilor, care acoperă şi protejează cealaltă pereche de aripi, membranoase, subţiri şi transparente - aşa că, din punct de vedere biochimic, cel puţin, ciupercile sunt mai apropiate de animale decât de plante. Şocant? Se prea poate, dar cred că prima idee pe care trebuie să-o extragem de aici este faptul că ştim încă atât de puţin despre lumea asta vie din jurul nostru…

Seamănă - oarecum - cu ciupercile, dar…
Am făcut toată această introducere pentru a arăta că, deşi acum credeam că, în sfârşit, ne-am lămurit cum e cu ciupercile, că nu sunt plante, ci cu totul altceva, drept care merită să stea în propriul lor regn, de fapt, suntem foarte, foarte departe de a şti tot ceea ce e de ştiut despre ciuperci - în particular - şi despre viaţa pe Terra, în general.

Recent, o echipă de biologi britanici, de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra şi de la Universitatea din Exeter, a descoperit, într-un mic lac, nişte… mă rog, nişte forme de viaţă care, deşi aparent erau fungi microscopici, când au fost cercetate mai cu luare-aminte, s-au dovedit a fi altceva, de ajuns de diferit de fungi pentru a-i face pe cercetători să caşte ochii mari.

Oamenii de ştiinţă le-au categorisit deja drept "veriga lipsă" dintre fungi şi celelelate grupuri de vieţuitoare şi afirmă că e cel mai vechi grup de fiinţe de tipul fungilor din câte se cunosc până acum, că ar corespunde unui moment în care fungii "adevăraţi" (cu perete celular chitinos) au început să se diferenţieze şi să evolueze şi că, deci, aceşti nou-veniţi pe scena sistematicii lumii vii ar putea da nişte indicii valoroase privind modul în care s-a săvârşit acestă evoluţie.



Dacă exprimarea pare cam vagă, gândiţi-vă că e vorba despre ceva ce nici oamenii de meserie nu ştiu şi nu înţeleg foarte bine ce este şi unde trebuie să şadă - o piesă de puzzle pe care încă nu ştiu unde să o aşeze.

Le-au numit Cryptomycota - "ciuperci ascunse", s-ar traduce numele - şi, până una-alta, le consideră un grup înrudit cu fungii, în aşteptarea momentului când informaţii mai detaliate, rezultate din cercetări viitoare, le vor permite să înţeleagă mai bine relaţiile de rudenie dintre cryptomycote şi celelalte vieţuitoare. Deja, specialiştii vorbesc despre necesitatea de a redesena arborele vieţii (cel puţin partea cu ciupercile), pentru a găsi un loc potrivit şi acestei noi rămurele.

Ce se ştie despre Cryptomycota până acum?
  • Sunt un grup foarte divers - probabil la fel de divers precum fungii cunoscuţi nou - iar studiul speciilor este abia la început.
  • Cryptomycotele studiate până în prezent sunt organisme eucariote (celulele au un nucleu care conţine materialul genetic) şi se prezintă sub forma unor celule de formă ovoidă, mici (3-5 micrometri), capabile să formeze un filament microtubular.
  • Cryptomycotele se găsesc într-o varietate de medii, inclusiv în sol, în apele dulci, în sedimentele acvatice…
  • Cryptomycotele nu prezintă, în niciunul dintre stadiile ciclului de viaţă, peretele celular chitinos, caracteristic fungilor "obişnuiţi"; ele nu se conformează, aşadar, planului general de structură al celulei de ciupercă, iar aceasta e cea mai importantă deosebire între ele şi fungi.
Studiile au inclus analize genetice şi observarea cu tehnici de microscopie performante, iar rezultatele sunt promiţătoare: ceea ce se ştie până în prezent e îndeajuns de incitant pentru a stimula curiozitatea şi entuziasmul cercetătorilor, pentru studii viitoare.



Viaţa pe Pământ are o poveste a ei, lungă şi plină de amănunte uimitoare, uneori de neprevăzut, iar cercetătorii sistematicieni asta fac: află şi scriu, pentru noi toţi, povestea. Desluşind, în sursele de informaţii disponibile- vieţuitoarele actuale şi fosile - detaliile acestei complicate istorii, oamenii de ştiinţă o lămuresc şi o pun pe hârtie, pentru ca toată lumea s-o cunoască.

Uneori descoperă lucruri neaşteptate, observă o cotitură nebănuită în desfăşurararea evenimentelor; alteori, umplu o lacună în cunoaştere sau zdruncină o convingere ce părea de neclintit.
Descoperirea grupului Cryptomycota este unul dintre evenimentele care ne silesc să ne revizuim părerile despre clasificarea şi evoluţia lumii vii şi să rescriem unele dintre capitole.

A spus foarte bine dr. Thomas Richards, de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, unmul dintre cercetătorii descoperitori ai cryptomycotelor: s-ar putea să fim nevoiţi să rescriem manualele de micologie, să regândim clasificarea fungilor şi să elaborăm o altă definiţie a ceea ce este o ciupercă. Asta e cunoaşterea ştiinţifică - un peisaj în veşnică schimbare.

Sursa: http://www.descopera.ro/stiinta/8270723-descoperire-revolutionara-o-noua-ramura-pe-arborele-vietii

miercuri, 7 iunie 2017

Templul Kailasa. Elllora caves. INDIA. Din categoria: Mari MISTERE ale lumii. Nu va luati dupa ce spun... 'specialistii'! Cautati sa aflati singuri!


Templul Kailasa: Cea mai mare structură monolitică realizată dintr-o singură piatră


Unul dintre cele mai mari şi mai impresionante monumente din India este templul Kailasa.
Localizat în Elllora, acest templu hindus a fost sculptat dintr-o singură rocă, informează Vintage News. Templul a fost  realizat pentru a fi asemănător cu muntele Kailash, care este considerat locul în care se află zeul Shiva. Kailasa este unul dintre cele mai magnifice temple, datorită arhitecturii sale unice şi a stilului sculpturilor.

Templul Kailasa este doar unul dintre cele 34 de temple şi mânăstiri sculptate în piatră ce formează Peşterile Ellora. Din acestea, 17 sunt hinduse, 12 sunt budiste şi cinci jaine. Regele Krishna I-ul a construit templul în 760 A.D., acesta conţinând o arhitectură diferită faţă de stilurile anterioare din regiunea Deccan. Templul prezintă influenţe ale arhitecturii din Pallava şi Chalukya. Regele îşi dorea un templu Kailash al său, atunci când structura a fost construită, a fost acoperită cu gips alb pentru a fi reprezentată zăpada de pe munte.


Sursa: Flickr/Jorge Láscar

Templul este unic faţă de celelalte datorită excavărilor complexe descendente. În timpul excavărilor, între 150.000 şi 200.000 de tone de rocă solidă au fost îndepărtate. Unii istorici consideră că o astfel de cantitate ar fi putut fi excavată în câteva zeci de ani, deşi alţi specilaişti susţin că templul a fost construit în 18 ani.  Dovezile arhitecturale sugerează că întreaga structură a templului a fost plănuită la începutul construcţiei.

Conform unei legende medievale, în acea perioadă regele era grav bolnav. Regina se ruga zeului Shiva pentru a îl însănătoşi pe soţul ei. Astfel, aceasta s-a decis să-i construiască un templu, însă niciun arhitect nu a dorit să preia proiectul datorită rapidităţii cu care trebuia realizată structura. Însă, arhitectul Kokasa a asigurat-o pe regină că va construi templul într-o singură săptămână. Aşadar, a început să sculpteze templul de sus în jos.


Sursa: Flickr/Jean-Pierre Dalbéra

În interiorul sculpturii se află chipul vechiului zeu Vishnu şi al celui nou Shiva. Construcţia altarului este similară cu cea din templul Virupaksha, din Pattadakal, construit în secolul VIII.

La baza templului sunt pictate scene din Ramayana şi Mahabharata, printre acestea se află o imagine în care regele Ravana încearcă să ridice muntele Kailash.

Sursa: http://www.descopera.ro/istorie/16363588-templul-kailasa-cea-mai-mare-structura-monolitica-realizata-dintr-o-singura-piatra
----------------------------------------

Cine doreste sa afle mai multe... click aici: 
1.

India. Ellora Cave 16 – Kailasanatha Temple. Un loc sacru. O casa a zeilor insuficient cunoscuta 

 

2. 

India. Ajanta & Ellora: pesterile unde dorm Zeii. Marile ENIGME ale omenirii... zac ingropate in templele subterane, lasate prada uitarii, interpretarilor religioase, indiferentei lumii stiintifice


3.Templul Kailasa. Elllora caves
-------------------------------------------

vineri, 2 iunie 2017

Cappella Sansevero di' Sangro or Pietatella. Cappella Sansevero, one of the most enigmatic chapels in Europe. Discover The Anatomical Machines of Cappella Sansevero. Definitive form was given to the chapel by Raimondo di Sangro, Prince of Sansevero, who also included Masonic symbols in its reconstruction.



Mari MISTERE ale lumii. Capela San Severo Napoli - o capodoperă în stil baroc (video)
---------------------------------------------


Fascinanta Capela San Severo a fost construita intre anii 1608-1611, in centrul Napoli, piaţa San Domenico Maggiore (de asemenea, cunoscut sub numele de Capella Sansevero de "Sangri sau Pietatella).




Voaluri din marmură
-------------------------------------





 Capela este numit mai corect Capela Santa Maria della Pietà, sau Pietatella. Acesta conține opere de artă de către unii dintre cei mai importanti artisti italieni ai secolului al 18-lea.



Amprente pe marmură
----------------------------------------

 

 CAPELA
----------------------------




Istorie
Originea sa datează în 1590, atunci când John Francesco di Sangro, Duce de Torremaggiore, după recuperarea de la o boală gravă, a avut o capelă privată construită în ceea ce au fost apoi grădinile din apropiere reședinței familiei Sansevero, Palazzo Sansevero. Clădirea a fost transformată într-o capelă mortuară de familie de către Alessandro di Sangro în 1613 (înscrisă pe soclul de marmură la intrarea în capela). Forma definitivă a fost dată la capela de Raimondo di Sangro , Prince de Sansevero, care a inclus, de asemenea, simboluri masonice  la reconstrucția ei. Până în 1888 a existat un pasaj conectat la palatul Sansevero cu capela.
Capela a primit numele alternativ de Pietatella de la o pictura Fecioarei Maria (La Pietà), localizate aici, dat de un prizonier pe nedrept arestat, astfel cum este scris în cartea "Napoli Sacra" de Cesare d'Engenio Caracciolo în 1623. Când capela a fost construită a fost inițial dedicată Santa Maria della Pietà, după pictura din interiorul capelei.


Lucrări de artă
Capela are aproape treizeci de opere de artă, printre care sunt cele trei sculpturi idiosincratice. Aceste statui sunt emblematice pentru iubirea baroc  de decor la sfarsitul anului si sunt realizate dintr-o substanță, cum ar fi marmura, care, în tot sau în parte, a fost inventat de Raimondo. Raimondo, de asemenea, a participat la proiectarea lucrărilor de artă în capela. Statuia Ascunsa Adevărului (Pudizia, de asemenea, numită si Modestia sau Chastity) a fost finalizată de Antonio Corradini în 1750 ca un mormânt monument dedicat Ceciliei Gaetani dell'Aquila d'Aragona, mama de Raimondo. Un Hristos Veiled sub un giulgiu (de asemenea, numit Hristos ascuns), prezintă influenta modestie acoperită, și a fost finalizată în 1753 de Giuseppe Sanmartino . Eliberare de la Deception (Disinganno) de Francesco Queirolo din Genova servește ca un monument tatălui Raimondo lui.

 

Il Cristo velato
Plafonul, slava Paradisului, a fost pictat de Francesco Maria Russo în 1749. Podeaua originală (cea mai mare parte din cea actuală dateaza din 1901) a fost în alb-negru (pentru a simboliza bine / rău), în proiectarea unui labirint (un simbol masonic pentru "inițiere").
În subsol există o pictură de artistul roman Giuseppe Pesce , Madonna con Bambino, datând din jurul anului 1750. Acesta a fost pictat folosind vopsele pe bază de ceară de propria invenție a lui Raimondo di Sangro. Prințul a prezentat această pictură a prietenului său Charles de Bourbon , rege al orașului Napoli.

Planul de Cappella Sansevero arată locația operelor de artă

 


Ceea ce urmează este o listă a lucrărilor de artă, în capela, numerotate în schema de însoțire, împreună cu artistul:

1. Monumentul lui Cecco de "Sangro, Francesco Celebrano;
2. Monumentul lui Giovan Francesco Paolo de "Sangro, Antonio Corradini ;
3. Il decoro, Antonio Corradini;
4. Monumentul lui Paolo de "Sangro, Bernardino Landini - Giulio Mencaglia;
5. La liberalità, Francesco Queirolo ;
6. Monumentul lui Duke Giovan Francesco Paolo de "Sangro, Giacomo Lazzari;
7. Lo Zelo della Religie, Fortunato Onelli ;
8. Pictura de Raimondo de "Sangro, Carlo Amalfi ;
9. La soavità del giogo maritale, Paolo Persico ;
10. Altar Sf. Rosalia, Francesco Queirolo;
11. Acoperită Adevărul (Pudicizia), Antonio Corradini;
12. Monumentul Sangro, artist necunoscut, secolul Alessandro de '18;
13. Înger, Paolo Persico;
14. Altar (La Deposizione), Francesco Celebrano și La Pietà (pictură de artist necunoscut, din secolul al 17-lea);
15. Înger, Paolo Persico;
16. Coretto;
17. Eliberați de la Deception (Il Disinganno), Francesco Queirolo;
18. Altar Sf. Odorisio, Francesco Queirolo;
19. La sincerità, Francesco Queirolo;
20. Monumentul lui Raimondo de "Sangro, Francesco Maria Russo;
21. Subsol cu modele anatomice și pictură de Giuseppe Pesce;
22. Il Dominio di Sé stessi, Francesco Celebrano;
23. Monumentul lui Paolo de "Sangro, Antonio Corradini ;
24. L'educazione, Francesco Queirolo;
25. Monumentul lui Paolo de "Sangro, Giorgio Marmorano - Giacomo Lazzari;
26. Iubirea divină, necunoscut artist al secolului 19;
27. Monumentul lui Giovan Francesco de "Sangro, Francesco Celebrano;
28. Acoperită Hristos, Giuseppe Sanmartino.

Exponate anatomice
 
 


 Capela afișează, de asemenea, două exemple timpurii de ceea ce a fost mult timp considerat a fi o formă de plastinația în subsolul său. Aceste "modele anatomice" (macchine anatomiche) au fost considerate a fi exemple ale procesului de "metalizare umane" (metallizzazione umana), puse în aplicare prin anatomistului Giuseppe Salerno cca. 1760 de o comisie de Raimondo di Sangro . Expoziția constă dintr-un bărbat matur și o femeie gravidă. Schelete lor sunt închise în artere întărite și venele, care sunt de culoare roșu și albastru. Anterior, istorici au presupus că cadavrele ar fi putut fi create prin injectarea de substanțe întărire direct în venele subiecților care trăiau. Cu toate acestea, o analiză recentă nu arată nici o dovada de tehnici de injectare. Analiza "vaselor de sange", indica faptul că sunt construite din ceară de albine, sârmă de fier, și mătase. 

 

Articol disponibil la adresa: http://www.ziuaconstanta.ro/divertisment/lifestyle-vintage/capela-san-severo-napoli-o-capodopera-in-stil-baroc-484955.html
 ---------------------------------------------------
 This plaque has been put up recently on the palazzo just across the street from the Cappella Sansevero

 -----------------------------------------------------
video
-----------------------------------------------------

Click here!

Follow Vasile Burcu

COUNTERsite

BING, Search romania megalitica:

TOP 10. Cele mai citite Postări